La poalele Pietrosului,
într-un cadru de o neasemuită frumuseţe, se află Borşa. Un tărâm de poveste, cu
peisaje ce alternează între albastrul nesfârşit al cerului, albul crestelor de
munte, verdele etern al brazilor şi multitudinea culorilor din poienile
încărcate cu flori.
Aici, timpul se măsoară altfel: de la
răsăritul ierbii la cositul fânului, de la un sezon turistic la altul, de la o
Horă la alta.
Călătorul care poposeşte pe aceste meleaguri e surprins de peisajele
pitoreşti cu care Dumnezeu a binecuvântat acest colţ mirific de ţară.
Localnicii s-au obişnuit cu atâta frumuseţe. Sunt
impresionaţi de ea doar uneori, în răgazul unei dimineţi liniştite, înainte ca
totul să se trezească la viaţă sau seara, când zbuciumul zilei se încheie şi
borşeanul priveşte în jurul său de pe prispa sau terasa casei sale şi e
surprins de frumuseţea ce-l înconjoară.
În acest cadru, vechiul şi noul se
împletesc, făcând din Borşa un loc al paradoxurilor. Lângă o casă ţărănească,
cu şatră şi acoperiş de draniţă răsare una nouă, cu toate atributele
modernităţii. În zi de sărbătoare, ieşind de la slujbă sau participând la un
festival folcloric, borşenii, pe strada plină de maşini „străine”, îşi poartă
mândri frumoasele costume populare.
Aici , credinţa este încă vie. Salutul localnicilor e
încă „Lauda Domnului” sau „Lăudăm pe Isus” , iar răspunsul se iveşte firesc, ca
o binecuvântare: „În veci. Amin” .
Aici, obiceiurile şi tradiţiile se
păstrează şi se transmit din generaţie în generaţie. Doar aici se pot vedea cocoane, frumoase ca florile poienilor,
învârtind făcliile de Sânziene şi feciori vestind, prin Viflaim, Naşterea Domnului.
La Borşa, bătrânii încă mai cosesc
fânul, cresc animale şi cultivă cartofi. Şi merg la biserică, ducându-şi de
mână nepoţii, pe care îi învaţă credinţa în Dumnezeu.
Însă tot aici, noul se întrezăreşte la
orice pas. Pe dealuri unde, cu câteva decenii înainte creştea doar iarba,
astăzi sunt cartiere întregi. Borşenii, plecaţi în Occident, au copiat stilul
construcţiilor occidentale, transformând oraşul într-o mică Italie . În august, când se întorc acasă, li se citeşte pe
chip bucuria revenirii pe pământul natal, dar şi suferinţa dezrădăcinării. O
generaţie de sacrificiu, nevoită să ia calea străinătăţii pentru o viaţă mai
bună.
Borşa este oraşul care m-a adoptat în
urmă cu 19 ani. Obişnuită cu întinsul câmpiei unde am copilărit, Borşa mi s-a înfăţişat prima oară ca un adevărat colţ de rai. Mi-am spus atunci că este un
privilegiu să trăieşti înconjurat
de atâta frumuseţe. Apoi am cunoscut oamenii, calzi şi primitori, aprigi la
mânie, mândri şi demni în suferinţă, talentaţi, credincioşi şi muncitori. I-am
admirat şi mi-am propus să îi răsplătesc cumva pentru că m-au primit în
mijlocul lor.
Acest album este cadoul meu pentru
borşeni. Am strâns pentru ei o fărâmă din istoria lor, aşa cum a fost, cu
bucuriile şi suferinţele lor, cu tradiţiile şi obiceiurile pe care le-au
păstrat întotdeauna. Am adunat imagini cu oameni simpli, imagini cu locuri care
astăzi sunt greu de recunoscut, o parte din ceea ce a fost Borşa în ultimul
secol. Le-am adunat pentru a rămâne ca o memorie a unor timpuri ce au apus, un
fragment din istoria unei localităţi cu oameni deosebiţi, care au ştiut să-şi
păstreze, peste timp, identitatea.
Tinuţa Grec
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu