A FI PRIETEN - autor GHIȚĂ OLTEANU (fragment)

CAMARADERIA (ERAM SIGUR CĂ AI SĂ VII !)

„Te-ai născut pentru a iubi, trăiește pentru a dărui și vei muri pentru a iubi și mai mult!”

                                                       Padre Amilcare Boccio

 „Camaradul  meu nu s-a mai întors de pe câmpul de luptă. – Domnule, solicit permis pentru a porni în căutarea lui.”

„– Permis respins - a răspuns ofiţerul. Nu vreau să-ţi rişti viaţa pentru un om care probabil este deja mort.”

 Soldatul, nerespectând interdicţia superiorului a plecat şi o oră mai târziu s-a întors rănit mortal, transportând cadavrul prietenului său. Ofiţerul era furios: „-Ţi-am spus că era mort. Acum am pierdut doi oameni. Spune-mi: a meritat efortul să mergi până acolo şi să te întorci cu un cadavru? ‚ Soldatul muribund i-a răspuns:

„- Sigur că da domnule! Când l-am găsit, mai trăia şi a putut să-mi spună: Juan, eram sigur că ai să vii”.

Nimeni nu este în stare de mai multă dragoste decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi” [1].

Războiul a scris pagini întunecate în istoria lumii şi a şters principiile de fraternitate, solidaritate şi poate iubire dintre naţii.. Dar şi pe fronturile de război au existat mărturii despre camaraderie şi prietenie autentică. Această faptă reală desfăşurată în timpul celui de-al doilea război mondial oferă doar numele celui ce exprimă ideea de camarad: Juan. Un front de luptă nu e un loc în care să împarţi cu cei de lângă tine sentimente pozitive; pe un front de luptă; într-un teatru de operaţiuni militare oamenii plănuiesc crime; atentate; cuceriri. Pe un front de luptă oamenii îşi predau sufletele Ziditorului ceresc împovăraţi de păcate, crime, ură şi singurătate. Pe un front de luptă mirosul de sânge şi ameninţarea morţii te pot conduce pe culmile disperării.. Şi totuşi.. pe un front de luptă; chiar dacă poate să ni se pară un paradox se poate naşte fiorul nemuritor al prieteniei. Prima calitate a prieteniei pe care fapta relatată o implică este îndrăzneala. Îndrăzneala lui Juan de a cere permisiunea pentru o acţiune militară aparent zadarnică: câte leşuri de soldaţi au fost recuperate de pe câmpurile minate? Totuşi sentimentul prieteniei are puterea de a depăşi raţiunea şi logica; iniţiază uneori comportamente ce pot părea aberante in perceptia unora :  a acelora care nu au experimentat vreodată camaraderia. Ofiţerului i se pare inutilă strategia de a recupera un cadavru... fiindcă poate n-a avut vreodată un prieten sau poate era prea SEDUS de cucerire şi putere. După cum ne-am fi aşteptat ordinul a fost respins.

A doua calitate a prieteniei: devotamentul necondiţionat.

Nerespectarea unui ordin militar atrăgea execuţia prin împuşcare la zid.. poate spânzurătoare sau aplicarea unor pedepse drastice (de cele mai multe ori în batalionul disciplinar al unităţii militare) şi însemna descalificarea din statutul valorilor militare. Eticheta de „paria” şi trădători putea marca inclusiv familiile militarilor. Juan e speriat de aceste consecinţe dar poate şi de o moarte aproape sigură. Pleacă în căutarea prietenului deşi şansele de recuperare sunt aproape nule. Prietenia cere imposibilul. Cere renunţarea la sine şi poate mai mult decât orice bunătate sufletească.

Verdictul ofiţerului la întoarcerea soldatului este inexorabil: zădărnicie. Nu înţelege eficacitatea misiunii militare de a-ţi pune viaţa în primejdie pentru recuperarea unui cadavru. Misiunea militară poate a fost una zadarnică.. însă misiunea prietenului a fost îndeplinită: certitudinea preţuirii, devotamentului şi eroismului s-au exprimat prin prezenţa lui Juan acolo: Juan... eram sigur că ai să vii.

Dincolo de dimensiunea epică şi morală a ştirii militare o să accentuez dimensiunea psihologică. O prietenie autentică se dezvoltă în situaţii limită de viaţă; cere uneori teste de fidelitate şi credinţă. În cazul soldatului Juan sentimentul de prietenie a trecut dincolo de zona de siguranţă psihologică; dincolo de siguranţa şi controlul vieţii. Este o zonă a incertitudinii, o zonă de disconfort în care cei mai mulţi renunţă să-şi îndeplinească datoria faţă de camarad.

Prietenia presupune un preţ. În cazul de faţă însăşi viaţa lui Juan. Prietenia trece peste limitele unui instinct primordial al fiinţei umane: instinctul de conservare şi autoapărare.[2] Peste acest imbold natural al omului poare trece doar o prietenie autentică. Teama de moarte, inaugurarea unui teren nesigur cum este un front de război, incertitudinea succesului operaţiunii militare, descriu contextul psihologic; premisele examenului pe care protagonistul l-a promovat.

În societatea modernă frontul de luptă este o metaforă. Poate nu trebuie să trăim experienţa războiului pentru a recupera un prieten rătăcit; poate nu trebuie să traversăm o ploaie de gloanţe pentru a fi aproape de aproapele nostru; poate nu trebuie să plătim cu viaţa pentru a salva sau anima ultimele clipe de viaţă ale unui prieten. Societatea în care trăim ne oferă zilnic oportunitatea de a redeveni buni; oportunitatea de a-l admira pe Dumnezeu în semenii noştri. Putem experimenta zilnic binecuvântarea de a-i cerceta pe cei bolnavi, de a-i îmbrăca pe cei zdrenţuroşi; de a-i hrăni pe cei flămânzi... atât fizic cât mai ales spiritual, de a ne ruga pentru cei aflaţi în suferinţă, de a-i iubi pe cei ce ne urăsc şi de a-i binecuvânta pe cei ce ne blesteamă; de a mulţumi Celui Prea-Înalt pentru fiecare prieten cu care ne-a bucurat inima în această existenţă efemeră.