SPRE ȚARA FĂGĂDUINȚEI - autor TINUȚA GREC (fragment)

STORY FROM LONDON

O poveste cu parfum londonez

Niciodată nu mi-au plăcut zilele de vineri. Ultima zi de lucru din săptămână îmi ia și ultima picătură de energie de care mai dispun și mă trimite în week-end obosită și fără vlagă. Vinerea trecută nu a făcut nici ea excepție. Sfârșitul zilei însă mi-a fost înseninat de vizita unui borșan stabilit de multă vreme în Anglia și reîntors pentru câteva zile la Borșa. Îl cheamă Remus. A adus pentru scurt timp, în biblioteca unde am stat de vorbă, parfumul unei lumi îndepărtate, un aer londonez, elegant și sofisticat. Cu un ușor accent britanic, inevitabil după optsprezece ani petrecuți în Anglia, m-a întrebat dacă putem renunța la formulele de politețe cu care nu mai este de mult timp obișnuit. Îmi spune că, în Anglia, în afară de Majestatea Sa, Regina, celorlalte persoane te adresezi fără formule de politețe. Îl asigur că este în regulă. Eliminând și această ultimă barieră, ne așezăm la masă ca doi vechi prieteni și îl întreb când și cum a plecat din Borșa.

- În anul 1995, îmi răspunde. Imediat după terminarea liceului am plecat în armată. Odată cu terminarea stagiului militar, părinții și-au dorit foarte mult să rămân alături de ei. Fiind și cel mai mic, "presiunea" – dacă pot să-i spun așa - din partea părinților a fost și mai mare. În momentul în care am încercat să mă angajez la societatea care era atunci – nu știu dacă mai este și acum – cunoscută sub numele de Minera, mi s-a cerut suma de două mii de mărci. Am refuzat ferm, din simplul motiv că era o sumă destul de mare, care mergea efectiv în buzunarele unui director, pe nedrept, într-o companie care se știa că merge oricum spre faliment. Și atunci am transmis familiei că, decât să dau banii unei persoane individuale, bani care erau oricum împrumutați, prefer să îi iau și să plec eu. Destinația a fost Anglia. M-am simțit tot timpul atras de această lume, de cultura de-acolo și am hotărât și am plecat la drum.

- Era perioadă în care se pleca doar cu viză. Sunt curioasă cum ai reușit să o obții!

- Vizele de Anglia se obțineau foarte greu. Am fost refuzat o dată când am solicitat viză de Anglia. Am reușit să obțin o viză de Franța după aceea. Am plecat în Franța și din Franța trebuia să trec ilegal în Anglia, ceea ce am și făcut. Ajuns în Anglia, sistemul de acolo – trebuie să recunosc – m-a ajutat foarte mult. La momentul respectiv, Anglia era singura țară din Europa care oferea asistență socială, adică asigura casă. Am cerut azil politic. Asta era singura posibilitate prin care, la momentul respectiv, puteai să stai. Erau deja câțiva borșeni acolo, era o mini comunitate. Cred că dacă nu greșesc, eram în jur de zece borșeni. Faptul că erau acolo, faptul că puteam să ținem o relație, era deja un ajutor pentru noi. Cred că era un ajutor reciproc. Aveam cu cine să comunicăm. Asta ne-a ajutat pe noi, să ne formăm un nucleu. Am avut șansa să mai cunosc pe cineva, din partea tatălui, care m-a sfătuit să merg și să studiez acolo. Cunoșteam limba engleză la un nivel limitat. Am reușit să studiez acolo, ceea ce fac și acum.  Am terminat Dreptul, am mai făcut și o postuniversitară în drept.

- În ce oraș?

- În Londra. Lucrez la un barou de avocatură. De studiat, bineînțeles că nu o să mai termin, pentru că în această profesie trebuie să fim tot timpul la curent cu ceea ce se întâmplă. Cam asta este ceea ce s-a întâmplat din 1995 și până astăzi, în ceea ce privește profesia.

- Cum ai fost primit de societatea britanică?

- În momentul respectiv, numărul de români din Londra era foarte mic. Eram destul de bine priviți. Eram o forță de muncă nouă, tânără, o forță de muncă ieftină într-un sistem capitalist. Eram utili. Într-un cuvânt, trebuie să admit că am fost ajutați foarte mult de statul englez. Vorbesc de momentul de-atunci, prin 1995, 1996, până  prin '98, '99. Până când un număr din ce în ce mai mare de persoane au început să emigreze acolo. În momentul în care ai lume mai multă dintr-un grup etnic – să zic așa – dintr-un grup național sau cum vrei să îl numești, apar și persoane care creează probleme. Imaginea borșenilor în Londra a fost o imagine care s-a păstrat curat. Dacă pot să fac, pe plan profesional, o comparație între rata infracționalității a celor din Borșa cu alte zone ale României, cred că este o rată foarte mică. Noi am avut educația primită de acasă, să mergem și să punem osul la muncă, indiferent de ce domeniu am ales fiecare. Întâmplarea face că eu am ajuns să lucrez în domeniul în care lucrez, dar sunt și alții care au afacerile lor la Londra, chiar se extind și în străinătate. Cred că suntem o comunitate destul de serioasă în Londra și o comunitate de borșeni de care putem să ne mândrim. Spun acest lucru cu toată sinceritatea.

- Mă bucur să aud asta. Sunt alte comunități în care sunt mai multe probleme. În Italia, de exemplu.

- Nu pot să comentez de Italia, pentru că nu cunosc situația de acolo. Eu pot să comentez doar de Anglia. Probleme sunt peste tot. Însă, comparativ cu alții, cred că stăm bine la acest capitol. Cu alte cuvinte, spun așa: cred că suntem mai mulți borșeni care au reușit să facă ceva, să lase ceva în urma lor, să contribuie la statutul lor, în primul rând, ca persoane individuale și apoi ca și cetățeni ai unui stat, față de cei care au luat-o pe căi greșite. Este o opinie personală și profesională, bazată pe ceea ce cunosc eu.

- Ți-ai întemeiat o familie în Anglia?, îl întreb.

- Întotdeauna am fost de conceptul că Europa în ziua de astăzi este un sat mai mare. Am trăit într-o familie mixtă, mama - de origine maghiară, din Baia Borșa, tata – român. Nu am avut niciodată sentimentul de discriminare națională, nu am avut, nu am fost crescut, nu am fost învățat să urăsc alte naționalități pentru că vorbesc o altă limbă. Sunt căsătorit, soția, Eva-Maria, este din Madrid, am două fetițe gemene de nouă ani, Diana și Silvia. Continui să duc mai departe ștafeta acestui mare sat european pe care îl numim în ziua de astăzi Comunitatea Europeană.

- Fetele sunt născute în Londra?

- Da. Deci, cum am zis, sunt născute din tată român – mă consider tată român, pentru că am cetățenie română – și mama spaniolă. O altă generație care provine dintr-o familie mixtă. Sunt bucuros că până acum am reușit să îmi educ copiii să învețe limba română, vorbesc cu ei numai românește.

- Să înțeleg că fetițele învață în același timp română, engleză și spaniolă.

- Da, pot să admit însă că spaniola o vorbesc amândouă mai bine decât română.

- Influența mamei, presupun, în sensul că ea stă mai mult timp cu ele și, automat, vorbesc mai des în limba maternă.

- Le aduc în România cel puțin o dată pe an. Comunică cu bunicii.

- Nu ai întâmpinat probleme de identitate a lor?, îl întreb.

- Nu, și am încercat și încerc în continuare să fac treaba asta, să nu le creez imaginea asta pe care o au românii, adică să le fie rușine cu identitatea lor. Din contră, încerc să le fac să fie mândre că au rădăcini și în Borșa. Le-am explicat deja că bunica lor e de origine maghiară. Mai departe, dacă mă uit și eu la generațiile mele  trecute, găsesc un mixaj de germani, polonezi. După cum se știe, Baia Borșa a fost, încă din secolul XVII, o zonă industrială, unde veneau căutătorii de aur, unde se emigra din alte țări.

- Aveți o predispoziție pentru astfel de legături multietnice.

- Probabil e în genele mele să formăm mai departe generații și generații de emigranți, îmi răspunde.

- E rău că lumea emigrează?

- Nu cred. Având emigranți și imigranți, eu cred că beneficiază locul în care un emigrant se duce. Einstein spunea că "un emigrant nu aduce numai o valiză, aduce absolut tot". În primul rând aduce o cultură nouă, aduce tot ce are el ca și individ, mai mult decât duce într-o valiză. Lucru pe care și noi, borșenii, cred că l-am făcut. Toți am plecat cu un bagaj foarte bogat, cu o educație destul de bună, pe care, nu mi-e rușine s-o spun, am primit-o la Borșa, atât din partea părinților, cât și din partea sistemului de învățământ care a fost la momentul respectiv.

- Din păcate, uneori, cei care se întorc din străinătate, nu reușesc să aducă aici ceea ce au învățat acolo. Acolo reușesc să respecte anumite reguli sau limite care li se impun, iar când se întorc acasă, refuză să se conformeze regulilor  de aici. Ceea  ce nu li s-a permis acolo, fac aici.

- Nu cred că este o problemă doar pentru Borșa. E o opinie personală, dar cred că în România este încă lipsă de justiție, de un sistem de justiție sănătos. Nu știu în ce măsură se poate transfera asta la comunitatea din Borșa, dar, dacă eu am putut să văd "găuri" sau "probleme" ale sistemului în București, le-am putut vedea în Cluj, nu cred că Borșa face o excepție, din păcate. Nu sunt aici ca să dau sfaturi, nu sunt aici ca să încerc să educ pe cineva, nu cred că este datoria mea să fac asta, chiar dacă în adâncul sufletului meu mă simt dator față de Borșa. Consider că trebuie să dau ceva înapoi Borșei pentru ce mi-a dat și mie Borșa. Dar nu vreau să vin să impun. Dacă mi se va cere vreodată ajutorul și dacă o să pot să îl dau, am să fac acest lucru cu tot dragul, altfel am să urmăresc tot ce se întâmplă, din umbră oarecum.

- Cum vezi Borșa după atâția ani? Mă refer aici la mentalitate, situație economică, infrastructură...

- În ceea ce privește infrastructura, comentariile mele n-o să fie decât o repetiție la ceea ce au spus alții. Am înțeles că în Borșa se dorește o schimbare. Dacă aducem în discuție drumul Borșa - Baia Borșa, la care am înțeles că acum se lucrează, vreau să spun că, parcurgându-l, mi-am adus aminte de leagănul din copilărie. În momentul în care mergi pe șoseaua respectivă, așa te leagănă... L-am botezat "Drumul leagănului". În ceea ce privește economia Borșei, oarecum înțeleg starea în care s-a ajuns. Minele, flotația, puțina economie care a fost, toate s-au închis. Ca o ultimă sursă de venit,  pădurile,  deja s-au exploatat la maxim. Acest fapt o să ne coste mult. Dacă nu acum, generațiile următoare vor avea de suferit din cauza acestor exploatări. Nu sunt expert în mediul înconjurător, dar cred că oricine își poate crea o imagine despre ce se poate întâmpla în momentul în care nu mai avem pădurile. În primul rând, nu mai avem aerul pe care l-am avut odată.

- Crezi că turismul poate fi o soluție?

- Sunt o persoană optimistă. După ce vom avea o infrastructură, e posibil ca turismul să se dezvolte la Borșa. Cred că o să depindă în primul rând de autoritățile locale și, după aceea, de patronate. Ele au facilitățile necesare.

- Într-adevăr, în ultimul timp s-au construit multe pensiuni, s-a format o infrastructură hotelieră considerabilă. Nu avem turiști suficienți pentru o astfel de infrastructură, îi spun.

- Cred că o campanie de marketing ar putea schimba acest lucru. Am văzut că aceasta s-a început deja. Sunteți pe Internet, pe Facebook. V-am văzut la diferite expoziții în Europa, la târguri de turism. Se lucrează. E posibil să se aducă niște rezultate în scurt timp.

- Să spunem că mergi într-o locație ca turist. Ce așteptări ai de la acel loc? Ce dorești să îți ofere?

- Nu cred că sunt primul care spune asta, dar mi-aș dori în primul rând servicii bune și ieftine. În afară de servicii, te uiți la zona în care mergi, să fie o zonă liniștită. Pentru că de aceea pleci de acasă, să găsești liniște, să scapi de zgomotul urban. Și un mediu cât mai rural. Exemplu mai bun ca acesta nu cred că pot să găsesc: Prințul Charles. Vine în România. Are proprietăți aici. Nu caută marmură pe jos în restaurante, nu caută faianță, caută rustic, caută rural. În Borșa s-a investit mult în pensiuni, dar nu s-a păstrat prea mult din stilul tradițional. Toată tradiția veche, cea care într-adevăr este sursa de venit, se pierde treptat. Eu personal, dacă vreau să mă cazez undeva și văd faianță și gresie, plec în altă parte. Pentru că alea le am. Nu-i ceea ce caut. Vreau ceva rustic. Nu vreau să îi condamn pe cei care au făcut aici unități de cazare moderne, bănuiesc că au făcut-o cu intenții bune. Aici ar fi trebuit să intervină Primăria, cei de la amenajarea teritoriului, de la urbanism și să traseze anumite reguli.

- Din câte știu eu, îi spun, se intenționează acordarea unor facilități pentru cei care vor folosi la construcția caselor și elemente din lemn. Mă refer aici la terase cu balustrade din lemn sculptat, garduri din lemn, porți maramureșene, etc.

 - Din nou ne lovim de sistemul judiciar. Probabil că vor întâmpina greutăți. E greu de schimbat mentalitățile. Probabil cineva o să vină și o să spună: cum poți să îmi impui cum să îmi fac eu casa? Se poate impune. Prin legislație. Casele din Borșa sunt foarte frumoase. Sunt de invidiat. Dar unde-i stilul de Maramureș? E pierdut. Vorbim de Maramureșul istoric unde, din păcate, găsim mai mult lucruri moderne și mai puțin tradiționale.

Îi spun că încă se mai păstrează o mare parte din tradiții și obiceiuri, portul popular, unele meșteșuguri,  obiectele de artizanat, arta populară. Îi amintesc de festivalurile folclorice care se organizează an de an. Mă aprobă,  considerându-le vitale pentru viitorul turistic al Borșei:

- Tot ceea ce este tradițional trebuie păstrat și promovat. Borșa trebuie să înțeleagă că e singură. Vrea să își aducă turiști. Nu trebuie să depindă de așa numitul brand Maramureșul istoric. Ca să dovedească treaba asta trebuie să se impună un pic.

- Te gândești la un brand propriu, al Borșei?, îl întreb.

- Da. Serbările Zăpezii, de exemplu. Anul acesta am văzut o oarecare schimbare, un marketing mai evoluat, mai bine pus la punct ca înainte. Vara, avem Hora la Prislop. Este un brand vechi.

- Din 1968, mai precis,- completez eu,- și are continuitate.

- Trebuie să aveți grijă la detalii. Trebuie păstrată noțiunea de "autentic", să se elimine kitsch-ul. Tot ce nu este tradițional nu are ce să caute acolo. Cei care dau autorizațiile, Primăria, probabil, ar trebui să aibă grijă la aceste detalii. Să se păstreze un "clasic" și de aici să se formeze un brand al orașului. De ce trebuie să depindem de cei de pe Valea Izei? Bun, avem nevoie de ei, dar de ce să nu-i facem pe cei de pe Valea Izei să aibă nevoie de noi? Borșa să încerce să facă competiție la Valea Izei, dar în același timp să și lucreze cu ei și împreună să se formeze acest brand - Maramureșul istoric.

- Mai este o problemă, însă. Mai bine de jumătate din populația orașului se află în afara granițelor țării. Cu cine să faci toate astea?, îl întreb.

- Ei sunt cei care ar fi, probabil, primii clienți!, îmi răspunde Remus.

- Și sunt și primii interesați, îi spun. Pentru că, dacă situația s-ar îmbunătăți, mulți s-ar întoarce acasă.

- Din nou mă uit un pic la rădăcinile mele. Am tot urmărit campaniile care se fac. Un lucru care se ignoră – și sper că nu se ignoră cu intenție, sper că se ignoră doar din ... ignoranță – sunt minoritățile naționale. În Baia Borșa avem minorități naționale. Nu am văzut absolut nimic, niciodată, menționat de ei! Au avut o contribuție foarte mare la istoria orașului. Dacă nu erau acei emigranți care să vină să caute aur în apa Cislei, sau mai departe, în Cârlibaba, Borșa ar fi fost, poate, un sătuleț mic. Și asta se poate include într-un brand al Borșei. Trăim într-o Europă, într-o Comunitate Europeană, unde naționalitățile aproape că nu mai contează. În alte țări, unde sunt mai multe naționalități, chiar se vinde treaba asta. Exemple sunt multe. Belgia, de exemplu. Câte naționalități sunt acolo!? Sunt multe și arată că pot trăi împreună.

- Unitate în diversitate, nu?

- Sigur. La Borșa sunt nemți, ruși, au fost evrei. Merită menționat acest lucru. Pentru că și-au adus aportul în comunitate.

- Revenind la comunitatea în care trăiești acum, Londra, ai avut momente în care te-ai simțit discriminat sau ai simțit că nu este locul tău acolo, că ești oarecum "tolerat"?

- Cred că acest sentiment este comun pentru orice emigrant, pentru orice individ care nu e în țara lui.

- Adică, e o chestie subiectivă, ceva ce simțim noi mai mult decât ne transmit ei, concluzionez eu.

- Personal, din experiențele proprii, nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată o discuție cu cineva, să mi se spună: ești român și am să te dau la o parte! O spun cu toată sinceritatea. Nu cred că am simțit de la nimeni așa ceva. Pentru că, până la urmă, dacă există vreodată vreo relație de rasism, pe bază de etnie, religie, naționalitate, etc., aceasta vine de la o persoană individuală, nu vine din partea societății. Anglia a fost și este o țară foarte tolerantă față de emigranți. O țară care a știut să exploateze emigranții. Am fost și suntem încă o forță de muncă ieftină.

- Comparativ cu anul 1995, Anglia este la fel de deschisă în primirea emigranților români? Mass-media română și străină arată că Anglia nu prea e încântată de ridicarea restricțiilor de pe piața muncii pentru noi.

- Situația s-a schimbat oarecum. Nu vreau să comentez ce scrie presa. Personal, eu le văd ca pe niște jocuri politice, niște jocuri de manipulare. Știm prea bine, vine 1 ianuarie 2014, se ridică restricțiile la piața de muncă, economia mondială actuală o știm cu toții, toată lumea vorbește de criză, multe persoane își pierd locurile de muncă. Emigranții sunt o masă ușor de manipulat și ușor de arătat cu degetul. Nu cred că românii fac excepții în situația asta în Anglia. Se creează oarecum o imagine negativă a României. O imagine care cred că este temporară. La fel s-a întâmplat și înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Părerea mea este că, până la urmă, tot România va avea de pierdut. Pentru că cei care vor pleca după ridicarea restricțiilor pe piața muncii din Anglia, vor fi persoane bine calificate: medici, ingineri, etc.  

Ascultându-l pe Remus, încep să înțeleg cât de bine este ancorat în realitatea acelei lumi, cât de bine o cunoaște. Aproape că nu îmi vine să-l mai întreb dacă mai are de gând să se întoarcă vreodată la Borșa. O fac totuși. Spre surprinderea mea, îmi răspunde:

- În Anglia se folosește foarte des sintagma: "Niciodată să nu spui niciodată". Mă limitez și eu la fraza asta.

- Asta înseamnă că, sufletește, ești încă legat de Borșa?, plusez eu, încurajată de sintagma folosită atât de enigmatic. Răspunsul vine prompt:

- Borșa este locul sfânt. Este locul în care îmi rămâne sufletul. Eu asta simt. Și asta spune tot. Veneam acum de la Cluj și mă gândeam să vin întâi aici, să povestim, dacă tot am promis, însă n-am putut. A trebuit să merg până acasă, să ajung în casă, să mă văd în casă. Mă consider încă în casa mea în locul unde am văzut lumina zilei, unde mă știu de când am început să conștientizez ce-i pe lângă mine. Am vrut întâi să văd locul acela, să îmi văd tatăl, familia și apoi... restul.

Mă impresionează această dragoste necondiționată pentru locul natal. Așa cum un părinte își iubește fără rezerve copilul, acest borșan, avocat la Londra, își iubește necondiționat pământul unde a văzut întâi lumina zilei. Pentru el și pentru toți ca el, mi-aș dori ca Borșa să fie așa cum fiecare o visează.

- Remus, cum vezi tu viitorul acestui oraș?, îl întreb.

- Sunt foarte optimist. Potențial este. Ambiție este. Potențial intelectual este. Borșa nu stă doar în drumul care o traversează. Se va face și acesta, până la urmă. Sper să se ajungă într-o zi ca acest subiect să fie istorie. Cred că trebuie cineva să se uite un pic mai atent la brandul Borșa. În momentul în care o să avem un brand Borșa, un brand care să nu mai fie cunoscut ca un oraș cu rată mare  de infracționalitate,  Borșa se va dezvolta. Mi-ar place să văd acest brand legat atât de turism, cât și de tradiție.

- O îmbinare între aceste două elemente.

- Da, nu ar trebui să fie ceva separat unul de altul. Cred că aceasta ar fi formula de reușită. În momentul în care ai tradiție, și cu potențialul care îl ai aici, cadrul natural de excepție, se poate crea un brand, cred eu.

- Mă bucur că ești optimist, îi spun. Noi, cei care locuim aici, nu mai suntem atât de optimiști. Drumul acela, care pentru tine e o chestiune care se va rezolva într-un final, pentru noi este o realitate zilnică de care ne lovim. Pe el ne stricăm continuu mașinile.

 - Hai să nu ne împotmolim într-un drum! Hai să nu ne împotmolim în lucruri care, ca și societate, ne țin pe loc! Avem o zonă cu potențial. Ne putem mândri cu ea. Sunt sigur că se vor găsi soluții. Borșenii au fost întotdeauna oameni care au gândit liber, de generații și generații.

Îi mulțumesc pentru sfaturile pertinente și  bine intenționate. Sunt  bucuroasă că și-a rupt din timpul, și așa scurt, pe care și l-a alocat pentru vizita la Borșa și mi-a împărtășit câteva din gândurile și impresiile lui. Este un exemplu pentru noi toți. Un exemplu că se poate, că fiecare dintre noi, prin muncă și perseverență, poate reuși.

Este un borșan cu care ne mândrim. Asemenea lui, risipiți prin lume, sunt mulți alții. Pe unii îi știm, pe alții, nu. Știm doar că toți iubesc locul de unde au plecat. Îl poartă în suflet și îi duc, necontenit, dorul.

Pe drapelul românesc pe care l-a dus cu el în Anglia și pe care îl poartă cu mândrie la meciuri sau ori de câte ori are ocazia, Remus a inscripționat doar trei cuvinte, simple și cuprinzătoare: ROMÂNIA, PÂNĂ MOR!